Alb si Negru in New York. Londel’s Super Club

Post dedicat prietenului meu Ioan T Morar
StatuiaLibertatii
Mai 2007. Reveneam in Statele Unite dupa 15 ani. Ceva se schimbase in New York, sau vedeam eu orasul cu ochii maturitatii? Aveam sa ma dumiresc…

Despre Harlem, cartierul situat in Nord-Vest-ul insulei Manhattan, mi se spusese in ’92 ca este una din zonele in care “nu ai ce sa cauti”. “Nici macar ziua!”. “E un cartier de negri!” Astazi, Harlem-ul este un loc sigur. Un cartier in care vin albii din nou la cluburi. Lucrurile s-au schimbat radical…

Fostul orasel olandez Nieuw Harlem a fost botezat in 1658 dupa orasul omonim din Olanda, de catre primul sau guvernator Peter Stuyvensant – “Omul care a fondat New York-ul” daca ar fi sa ne luam dupa sloganul tigaretelor care ii poarta numele. Pana in al II-lea Razboi Mondial, orasul devenit cartier, era detinut exclusiv de albi. Servitorii negrii, locuiau si ei tot aici, de cateva generatii – insa doar prin mansarde si demisoluri. Paradoxal, in anii ’30, in cluburile in care performau varfurile miscarii culturale Afro-Americane cunoscuta in epoca drept ”The New Negro Movement” si devenita mai tarziu “Harlem Renaissance”, negrii nu aveau acces in calitate de consumatori. Prestatori da, erau chiar foarte apreciati. Adica, in vestitul Cotton Club, tanarul Duke Ellington avea voie doar sa mangaie claviatura pianului, nu si sa stea la masa cu proprii fani albi.
Dupa razboi, situatia s-a rasturnat…
coadaTaxi
Cu taximetristul, care ne luase de la coada din Madisson Square Garden, am ajuns repede la politica externa. Alunecam pe langa Central Park, West Avenue, urcand spre up-town. Soferul era un distins domn libanez – refugiat, nu emigrant! – usor trecut de varsta pensionarii. Cu singuranta, over-qualified pentru “trasul de covrig”. Cu trasaturi meridionale. semana cu unchiul meu grec. Parea sa fi fost un economist sau vreun profesor de liceu. De matematica. Ca nenea Didi. Pe drum m-a chestionat despre “traditionalul parteneriat” romano-sovietic, un subiect care nu-i era deloc strain domnului ‘profesor’. Incerca sa-l vada prin prizma celui libanezo-iordanian – un “parteneriat” similar, dupa parerea lui, care abia trecuse printr-un nou punct de inflexiune. Stia de momentul 1968! La coborare, l-am intrebat cu ce e mai bine sa ne intoarcem. Ne-a recomandat sa iesim in strada si sa facem cu mana la un taxi. “Si daca e negru, o sa fie bucuros sa duca niste albi in oras” Deci ceva, ceva, tot a mai ramas… La modul ironic, dar a ramas.
Cand ma extrageam din masina, dom’ ‘profesor’ mi-a dat lovitura de gratie: “Hristos anesti!” Era crestin batranul. Copt, probabil. Aproape ortodox… Avea dreptate, pana la Inaltare asa trebuie sa se salute crestinii intre ei – cu “Cristos a inviat!”. Chiar si in greceste. O secunda, m-am gandit cum sa-i raspund in engleza: “It’s true, He has came to life!”? Ar fi sunat ca dracu’ (Doamne iarta-ma!) “Hristos anesti!” i-am raspuns si ne-am strans mainile reciproc. Parca eram doi credinciosi care s-au intalnit intamplator in orasul napadit de divoli…
GrafittiDiavol
Pagano-americanii mei care au coborat din spate, sotia mea Laura si Lumi & John, verii mei din America, m-au intrebat contrariati, in timp ce taxiul ce se indeparta: “Ce drac’ de pasareasca vorbeai cu ala?!” (Iarta-i, Doamne, si pe ei!) Mi-am facut trei cruci in cerul gurii si am incercat sa ma dezmeticesc. Brusc, s-au trezit si ceilalti. Unde ne lasase taxiul? Nu era nici tipenie pe strada! Eram in inima infricosatorului Harlem…
Grafitti1
„A! Uite chiar alaturi! Londel’s!” a exclamat Lumi. Eram salvati!

Londel’s Super Club. Era brunch. Adica mic dejun tarziu, teoretic, servit dupa slujba de duminica, transformat intr-un pranz timpuriu.

Prima incapere, receptia. Si barul, totodata. Locul are un aer de pub tipic englezesc: bar din lemn baituit, lustruit de patina, nu lacuit, dusumele si grinzi date parca cu motorina si sute de poze de toate dimensiunile, inramate pe pereti. Pub “tipic american”, te vor corecta americanii. |ntre rame, toata muzica neagra, tot Hollywoodul negru si toata administratia alba americana. I-am remarcat imediat (pe unii dupa autografe) pe primarii new-yorkezi, in ordine: Dinkins, Giuliani, si Bloomberg, pe Clinton, pe rabi Kissinger. Henry Kissinger. Cateva puncte de alb intr-o mare neagra. “Ah, uite-o si pe Mariah Carey!”
IntrareLondel
Evident ca nu erau mese libere. Fata de la desk ne-a intrebat de rezervare. Rezervare, ni se spusese cu trei zile inainte, nu se putea face pentru duminica. Noroc ca in pragul salii centrale a aparut insusi Intunecimea Sa: domnul Londel. Davis Londel. Un negru de doi metri, cu varsta adulta nedefinita, imbracat la patru-ace, cu papion si zambet de 20 centimetri. Semana cu judecatorul din serialul “Printul din Bell Air”, unchiul lui Will Smith. Carismatic. “Wat’s up, guys?” “Oh! Mister Londel!” N-am mai avut nevoie nevoie de explicatii…
Londel's2
Primim imediat o masa pentru 1st Round, pana se va elibera masa de la geam. Geamul imens. Aveam sa constatam in curand ca toti ospatarii erau parca angajati sa semene cu cate o celebritate de culoare. Sau ni se parea noua? In orice caz, noi l-am poreclit pe ospatarul nostru ‘Tyson’. Mike Tison.
Nu am inteles pe moment ce inseamna “Prima Repriza”. In mijlocul salii, e mult spus “sala”, deci, in mijlocul salonului pe o masa de 3 pe 3 metri nu erau mai mult de 20 de feluri de mancare: doua supe, cartofi dulci la cuptor (cu scortisoara si stafide), cartofi noi la cuptor (condimentati), trei salate (doua cu maioneza si una de rosii cu castraveti si ceapa), un rizoto, un fel de paste, doua tocanite (una de porc, una de vita), trei fripturi (antricot de vita floare, piept de pui si somn), muraturi asortate, doua prajituri (una alba si una neagara, normal) si, in fine, Regina Balului, coaste de purcel (mai grostei, dar nu de lapte) cu sos de rosii si miere. Spare ribs ca la Mississippi! Printesa, o garnitura de stevie cu frunzele lasate intregi. La “prima tura” am luat coaste de purcel cu stevie. La a doua tura, am incercat vita. Tot cu stevie. La a treia tura am luat stevie… cu coaste de purcel. De peste si pui nu m-am atins. Ca doar venisem la masa ‘cajun-sudista’, dupa cum mi s-a spus, sa mananc chestii fara colesterol. I-as fi jignit pe oamenii aia! Si nu ar fi fost deloc politically correct din partea mea…
Coaste
Cum sa va descriu eu senzatiile gustative? Deosebite. Mai multe nu-s de spus… Pauzele dintre ture le-am spalat cu sampanie in amestec cu suc de portocale.

Am iesit afara sa fumez. Negrii m-au inteles. M-am asezat in dreptul mesei mele din dreptul geamului urias. Nu era nici un metru distanta intre mine si sotia mea. In timp ce ai mei faceau haz pe tema asta, la o masa vecina, trei babete fasonate faceau numai fete, fete. Erau genul ‘dichisit’, avand aerul acelor americance cu ‘sånge albastru’, stra-stranepoatele englezilor ceva mai rasariti, veniti in Tara Fagaduintei la bordul vasului “MayFlower”. Vazandu-le mutrele acre, am inceput sa trag si mai cu nesat din tigarea rasucita cu tutun danez. Lor, parca le statuse mancarea in gat! Le provocam greata… Desi, sunt absolut convins ca, de-alungul marilor uragane feministe care au bantuit America – inteligent speculate de publicitari prin ‘smulgerea’ simbolului falic al tigaretei din apanajul exlusiv al barbatilor si asezarea lui intre degetele fine ale doamnelor de pe afise – matusile astea sorbisera ca serpoaicele cate doua trei camioane Mack (!) de Lucky Stryke, Cesterfield sau Camel. “Fara”! Hai sa fim putin sinceri…
Mack
Abia asta este discriminare! Adica putem sa mancam albi cu negri la o masa, dar fumatori cu nefumatori nu putem sta in aceeasi camera! Geamurile uriase ale lui Londel mi s-au parut, pret de o “pipa”, noul Zid al Berlinului.🙂

In timp ce noi intindeam de brunch ca de gumilastic, alte si alte autocare lasau si luau turistii. Fiind fara cantare live, la brunch se vine in vizita ca la muzeu. Majoritatea clientilor sunt europenii. Culmea, cei mai multi sunt francezii si italienii. Si nemtii, ca peste tot – turistii über alles.

Abia mai puteam sa ne rostogolim pe strada, inspre St. Nicolas Park. O cocoasa de stånca ce desparte Harlemul de New York City College. Sus, pe stanca, alta lume – o lume universitara. Chiar in fata noastra se intalnesc doi tipi de aproximativ 140 kg fiecare. Genul rapper: cu bandane pe cap, blugi largi cu tururi cazute, lanturi la gat ca pe Daddy P. Isi ciocnesc delicat pumnii, se prind in priza de scandemberg si se ciocnesc tandru umar in umar. Un ritual intrat in reflex, aproape discret, fluid ca o miscare de break-dance. In mana cealalta, fiecare tine cate o fetita cu bile colorate in par, la cel mult 10 kg bucata.

Am vazut cu ochii mei: Harlemul a devenit un cartier turistic. Mi s-a spus ca, inca de pe vremea primarului Giuliani, politistii new-yorkezi erau cei mai bine platiti politisti din Statele Unite. Politistii au devenit in New York la fel de bine vazuti ca si doctorii! Dar mai multi! Si se mai fac angajari…
TarabaAngajari
Legenda spune ca, Mike Giuliani, la inceput de mandat, bizuindu-se pe originea sa italo-americana, a facut un pact cu Mafia. “Fratelli, raman in oras doar afacerile devenite onorabile: constructiile, drumurile, podurile, colectarea gunoiului, pizzeriile, ristorante-le, etc. Dispar, sau se muta, drogurile, taxele de protectie, asasinatele, contrabanda…” si toate cate or mai fi fost in portofoliul “sindicatelor crimei”. Daca ar fi sa dam crezare acestui mit, nu putem sa nu ne intrebam si ce pact a facut primarul Giuliani cu negrii din Harlem? “Brothers, numai jazz, soul, hip-hop si grafitty! Ne-am inteles? Hai, treaca de la mine, si coaste de purcel cu miere. Dar, numai cum le face Londel! Ca bine-i mai ies!”
negruSax
Adaptare dupa articolul „Alb si Negru in Harlem NY. Londel’s Super Club” publicat in numarul de Iulie 2006 al revistei ‘Bucataria pentru toti’.
Autor si fotografii: Razvan Cucui

Etichete: ,


%d blogeri au apreciat asta: