Povestea ceaiului

Povestea ceaiului incepe acum aproape 5000 de ani in vechea si indepartata China. Legenda spune ca Sheng Nong era un tanar imparat, foarte intelept si mare iubitor al artelor si al calatoriilor prin locuri necunoscute. Imparatul acesta avea obiceiul sa nu bea decat apa fiarta si racita atunci cand era departe de palatul sau. Intr-una din aceste calatorii imparatul si suita lui au facut un popas, asteptand ca bucatarii sa le pregateasca mancarea si apa fiarta pentru baut. Cateva frunze au cazut dintr-un arbust, langa care statea imparatul, in apa fiarta pe care slujitorii lui tocmai i-au adus-o, dupa obicei. Curios din fire, imparatul a baut din apa, dupa ce a vazut ca ea se coloreaza, primind de la frunzele arbustului o minunata culoare aurie si un miros parfumat. Aceasta a fost, spune legenda, prima ceasca de ceai bauta de un pamantean. Nu intamplator i se atribuie lui Sheng Nong onoarea de a fi primul bautor de ceai din lume, el a fost un mare iubitor al armoniei si elegantei intalnite in lumea plantelor, a cercetat cu atentie, ca un adevarat om de stiinta, legile frumosului din natura si s-a preocupat cu interes de virtutile terapeutice ale plantelor.
Povestea ceaiului copy
Meridianele ceaiului
Incetul cu incetul, ceaiul a ajuns sa fie o bautura des consumata de catre chinezi. S-a pastrat o descriere, din secolul al IV-lea d.Hr., a modului de preparare a ceaiului. La acea data pudra din frunze zdrobite de ceai se amesteca bine cu orez, mirodenii, lapte, ceapa si coaja de portocale. Din aceasta compozitie se facea o turta, care apoi se pisa si devenea pulberea de infuzat pentru ceai. Obiceiul acesta il mai pastreaza si azi tibetanii care adauga in ceai unt, smantana si ceapa.
In secolul al XVI-lea marinarii portughezi au adus din China primele frunze de ceai in Europa. Negustorii medievali care aprovizionau Europa cu mirodenii, aducandu-le cu mare greutate, prin multe pericole, pe drumul matasii, au fost cei care au raspandit ceaiul in toata Europa. Olandezii au fost primii care au descoperit placerea de a taifasui in preajma unei cani cu ceai. Ei aveau chiar o camera speciala in casele lor, camera ceaiului, in care se bea parfumata licoare. Tot ei au dus ceaiul si in America, mai intai in Noul Amsterdam, care avea sa fie numit mai tarziu New York. Americanii sunt cei care au ambalat pentru prima oara ceaiul in pliculete, portionandu-l astfel pentru ceainarii. Tot ei sunt si cei care au preparat pentru intaia oara ceaiul cu gheata.
Pe la 1650 s-a deschis prima ceainarie in Anglia, la Oxford, si in 1652 la Londra. Pe la 1683 existau aici deja peste 2000 de pravalii in care se putea cumpara cafea si ceai. De aceste pravalii de ceai se leaga si istoria jurnalismului. Clientii acestor pravalii erau mereu dornici de noutati („news“), asa incat proprietarii pravaliilor, ca sa-si atraga clienti, au inceput sa le ofere acestora foi (news-papers) pe care erau scrise ultimele stiri. Asa a inceput jurnalismul. Primul jurnal cunoscut a fost „Lista lui Lloyd“, aparuta in 1734, numita asa dupa numele proprietarului unui magazin de ceai. „Lista lui Lloyd“ este, asadar, cel mai batran ziar din lume, care mai apare si astazi si poate fi citit pe Internet. Ducesa de Bedford a introdus, pe la 1800, moda ceaiului de la ora cinci dupa-amiaza, ceai la care a invitat prieteni si cunoscuti. Era la moda pe atunci sa se bea ceaiul din portelanuri de China.
In Rusia ceaiul ajunge inca de pe vremea tarului Alexis, pe la 1618, adus de ambasadorul chinez in aceasta tara. De-abia dupa aproape doua sute de ani, pe vremea Ecaterinei cea Mare, ceaiul devine o bautura populara si pentru rusi. Ceaiul este azi cea mai populara bautura in lume, cea mai bauta licoare dupa apa, dupa ce a fost la inceput doar apanajul celor bogati.

Ceremonia ceaiului
In anul 780 exista deja o Enciclopedie a ceaiului in care Lu Yu, autorul, a adunat tot ceea ce se stia la acea data despre cultivarea, prepararea si consumarea ceaiului.
Tot el este acela care a scos in evidenta importanta ritualului ce trebuie respectat in momentul prepararii si consumarii acestei bauturi. Ritualul acesta, dupa Lu Yu, reprezinta un cod al armoniei si al ordinii care oglindesc perfectiunea cosmosului si a naturii. In aceasta Enciclopedie Lu Yu da o lista de nu mai putin de 24 de ustensile esentiale pentru corecta preparare a unei cesti de ceai. Printre acestea el enumera echipamentul necesar prajirii si macinarii turtelor facute din frunze de ceai, soba cu carbuni pe care fierbe apa si cestile pentru servit.
Complicata ceremonie a ceaiului s-a rafinat si mai mult in momentul in care japonezii au adoptat aceasta bautura. Calugarul budist Yeisei este socotit „Parintele ceaiului“ in Japonia, el fiind acela care a adus primele seminte de ceai din China. In acea perioada, ritualul ceaiului era asociat cu filozofia Zen si prepararea ceaiului a atins rafinamentele unei adevarate arte. Un istoric irlandez care a trait in Japonia, primind pana la urma cetatenia, nota in jurnalul sau: „Ceremonia ceaiului cere ani de pregatire si practica pentru a deveni o arta. Si toate acestea au ca unic scop prepararea si servirea unei cesti de ceai. Dar important este ca aceasta sa fie oferita in cel mai politicos, gratios si incantator mod cu putinta.“ In Japonia s-au creat locuri speciale in care se bea ceaiul. Exista Pavilioane de ceai din lemn, incaperi anume construite, care se disting printr-o mare simplitate a materialelor din care sunt facute si prin lipsa ornamentelor artificiale. Sunt sugerate astfel armonia si simplitatea naturii de care japonezii vor sa fie cat mai apropiati in momentele in care savureaza o cana de ceai. S-au infiintat scoli speciale in care se studia, alaturi de arta aranjarii florilor – ikebana – , si arta de a prepara ceaiul, de a-l servi si de a crea o atmosfera armonioasa, bazata pe conversatie elevata si muzica, in momentele in care acesta se prepara. Gheisele japoneze sunt renumite pentru rafinamentul si eleganta cu care stiu sa creeze armonie in momentul servirii ceaiului. Intreruperea acestei ceremonii printr-un gest nepotrivit sau o vorba nelalocul ei este o dovada de mare nepolitete echivalenta cu un pacat, in complicata ceremonie a vietii traditionale japoneze.

Tainele ceaiului
Apa trebuie sa fie luata de la izvor, cea de la robinet altereaza gustul oricarui ceai. In mod traditional, apa trebuie fiarta pe o mica soba cu carbuni. S-a scris mult despre momentele de asteptare in care „apa fierbe si susura precum vantul care se strecoara printre bambusi si pini“. Exista intotdeauna o persoana care prezideaza ceremonialul oferirii ceaiului. Aceasta se ocupa indeaproape de prepararea, servirea si pastrarea tuturor traditiilor specifice acestui moment. O prima cantitate de apa fierbinte este turnata in ceainicul gol pentru a-l incalzi. Se toarna apa din ceainic in fiecare ceasca, tot pentru a le incalzi, iar apoi este aruncata si din ceainic, si din cesti. Toate gesturile necesare acestor operatii trebuie sa fie cat mai delicate, naturale si niciodata bruste, adica trebuie sa fie simple, relaxate si spontane. O a doua cantitate de apa fierbinte este lasata sa se raceasca putin in bol, cat timp o lingurita cu varf de frunze de ceai este pusa in ceainic. Cantitatea de frunze variaza in functie de numarul de persoane si de sortiment. In general, se pune cate o lingurita pentru fiecare persoana si, in plus, una pentru ceainic. Cand apa s-a racit putin, se toarna cu delicatete in ceainic, peste frunze. Apoi ceaiului acoperit i se acorda un ragaz de cateva minute pentru a se aseza, timp in care alta apa este turnata din vasul de pe foc in bolul de racire. Din primul ceai preparat se imparte in mod egal in fiecare cana, pentru ca fiecare sa se bucure de ceaiul cel mai tare. Dupa ce s-a baut prima cana, se toarna din bolul de racire alta apa peste aceleasi frunze, se lasa putin ceainicul acoperit si apoi se imparte, in mod egal iarasi, in cani. Aceasta a doua cana nu mai contine un ceai la fel de tare ca primul. Apa pentru cea de-a doua cana si pentru urmatoarele poate sa fie putin mai calda decat la prima. In mod normal, se pune de trei ori apa peste frunzele de ceai din ceainic, dar un ceai bun admite chiar si patru, cinci infuzari.
Dupa ce umple cana de ceai, cel care oficiaza ritualul o pune pe farfurioara in fata musafirului, niciodata nu o da in mana acestuia.
Coreenii au obiceiul sa tina cana de ceai cu amandoua mainile, dar la alte popoare nu este obligatorie aceasta regula.
Ritualul ceaiului este destul de complicat si dupa ce bautura parfumata a ajuns in cana. Primul pas in savurarea bauturii este sa observi si sa admiri frumusetea vasului din care bei si sa zaresti culoarea licorii, al doilea, sa-i simti parfumul, al treilea sa-i simti gustul pe limba, apoi sa-l simti in gat si la urma sa te bucuri de amintirea lui, dupa ce l-ai inghitit. Se stie ca ceaiul este o combinatie de cinci gusturi: sarat, dulce, acru, amar si iute si ca un adevarat bautor de ceai trebuie sa le perceapa pe toate.

Sortimente de ceai
Din acelasi arbust, Thea chinensis, se pot pregati prin metode speciale trei tipuri de ceai. Exista ceaiuri negre sau fermentate, ceaiuri semifermentate si ceaiurile verzi, nefermentate. Fiecare dintre aceste categorii are mai multe varietati care difera in functie de aroma si de modul in care se prezinta frunzele. Acestea pot sa fie intregi, rupte in bucati, strivite sau sub forma de pulbere.

Ceaiurile negre sunt supuse unor tratamente: intai se culeg frunzele, apoi acestea se ruleaza si se pun la fermentat. Cand frunzele se coloreaza in brun-roscat, se pun la uscat, ca sa se stopeze fermentatia. Culoarea frunzelor se inchide si mai mult datorita caramelizarii zaharurilor. Ceaiul negru este mai bogat in teina decat ceaiul verde si are o savoare deosebita.
Se poate bea cu lapte sau cu lamaie. Cele mai renumite sortimente de ceai negru sunt:
Assam – provine din India, are o aroma tare si se bea dimineata.
Darjeeling – se cultiva pe colinele de la poalele Himalaiei. Este renumit pentru savoarea deosebita care aminteste de vinul muscat. Este potrivit pentru orice ora din zi.
Earl Grey – este un amestec de ceaiuri provenind din China, are o aroma delicata de bergamota. E un ceai de dupa-amiaza, care se bea natural, fara adaosuri.
Ceylon – este reputat pentru culoarea si savoarea deosebite. Se bea cu lamaie sau lapte.
Keemun – este un ceai chinezesc ce are gust de ciocolata si de fructe.
The de Russie – se mai numeste si ceai de Gruzia dupa regiunea din care provine.
Yunnan – este numit si moka ceaiurilor, pentru ca da o bautura aurie cu un gust si o savoare deosebite. E mai bun daca se bea natural, fara lapte si fara lamaie.
Ceaiurile semifermentate dau o bautura mai aromata decat ceaiurile verzi si contin mai putina teina decat ceaiurile negre. Sunt apreciate mai ales in America. Cele mai cunoscute sunt Oolong de Formosa si Pouchong de Formosa, care provin din China.

Ceaiurile verzi cele mai cunoscute provin de pe coasta estica a Chinei. Frunzele sunt incalzite imediat dupa recoltare, ca sa se impiedice fermentarea, apoi sunt rulate si puse la uscat.
Ceaiurile verzi sunt mai usoare decat cele negre, mai sarace in teina. Despre ceaiul verde se spune ca opreste imbatranirea si tine mintea agera. Sunt cunoscute, de asemenea, virtutile lui anticancerigene, precum si rolul deosebit pe care-l are in curele de slabire.
Cele mai cunoscute sunt:
Gunpowder – are o culoare aurie, fiind foarte apreciat de europeni.
Ceaiul cu iasomie – este un amestec de ceai verde si flori de iasomie. Are un gust deosebit, parfum discret.
Cele mai multe din aceste sortimente se gasesc si in magazinele de la noi.

Cum se bea ceaiul
Japonezii pun ceai verde in ceasca, il acopera cu apa clocotita si apoi il bat cu o lingura din lemn de bambus.
Rusii prepara o infuzie concentrata de ceai din care toarna putin in fiecare ceasca. Fiecare isi dilueaza apoi ceaiul cu apa calda din samovar. Rusii au obiceiul sa bea ceaiul foarte dulce. Il indulcesc cu zahar mult sau chiar cu dulceata. Unii iau in gura cate o bucata de zahar candel inainte de a bea din ceai.
Englezii prepara ceaiul intr-un ceainic, incalzit in prealabil cu apa fierbinte. Se arunca apa aceasta si se pune alta tot fierbinte. Se adauga cate o lingurita de frunze pentru fiecare persoana si inca una in plus – pentru ceainic. Englezii beau ceaiul cu lapte crud sau cu lamaie.
Iranienii oparesc frunzele de ceai cu lapte indulcit.
Marocanii beau mai ales ceai verde. Frunzele de ceai se oparesc in ceainic, apoi aceasta apa se arunca si se pune alta, tot fierbinte. Se lasa sa infuzeze cateva minute si apoi se toarna in cesti in care s-au pus frunze proaspete de menta. (Delia Enescu)

Etichete: , ,


%d blogeri au apreciat asta: